Rareș Totu. Dictatorii, frumoșii nebuni ai marilor scene

Așa, și prietenul ăsta de care îți povestesc face parte dintre ăia care, atunci când e vorba de bătaie, concentrează toată energia într-un punct. Și când o eliberează iese nasol. Nu mai râde, mă.

Auzi, în artă tot așa obții rezultatele? Concentrându-ți toată energia într-un punct?

Păi nu, vezi că asta se întâmplă doar la ăia care sunt bolnavi cu creierul. Nu toți suntem bolnavi cu creierul. Deși așa ies marile capodopere. Sunt câțiva vestiți pentru ruperea de film… În general sunt oameni cu viziune și care au făcut o treabă în viață.

Da, s-au concentrat într-un punct sau într-un… Pumn.

Off-record, îți povestesc. Oprește înregistrarea.

 

„Filosofia e simplă. Muzica e de două feluri: bună și proastă. Și muzicienii sunt de două feluri: cei care își fac treaba pentru care sunt chemați și cei care nu și-o fac.”

Așa. Eu am alternat modalitățile de exprimare. Am făcut de câteva ori acompaniament pentru alți artiști, dar niciodată din motive financiare. Filosofia e simplă. Muzica e de două feluri: bună și proastă. Și muzicienii sunt de două feluri: cei care își fac treaba pentru care sunt chemați și cei care nu și-o fac. Atât. Nu contează motivele, pentru că a fi profesionist înseamnă niște lucruri simple – uite, dacă vorbești cu Aldea, o să îți spună niște lucruri similare. Dacă pe mine mă cheamă Salam mâine să cânt cu el, eu pot să fac o alegere: să nu merg din anumite motive – pentru că nu îmi plac manelele, pentru că nu îmi place fața lui, pentru că nu vreau să îmi stric box-office-ul cântând cu el, etc – sau pot să merg pentru că are o voce extraordinară sau pentru a trăi o experiență nouă pentru mine.

Are o voce extraordinară?

Da. Vai de capul meu! Este un gen la care mă apucă borala când îl aud, dar nu pot să nu constat că are o voce fantastică, atât lăsată de divinitate cât și lucrată. Este un solist vocal de top. Cu siguranță asta a văzut Bregovic la el. Deci, dacă hotărăsc că merg să cânt cu Florin Salam, atunci o să știu să cânt la fel de bine ca oricare dintre chitariștii care cântă cu el, voi fi la fel de bine pregătit și voi face treaba la fel de bine ca ăia. Asta dacă am ales să mă duc. Dacă am ales să nu merg, nu merg. E simplu. Prost este când am ales să merg pentru că n-am din ce plăti chiria, dar mă doare în șpiț de muzica lui, că-i nașpa, și nu îmi fac treaba. Asta e nasol. Asta îi deranjează pe muzicienii adevărați: oamenii care își fac treaba nestrălucind, doar ca să treacă și ziua de mâine. Exemplul e exagerat, dar util. Să nu crezi că sunt fan manele.

Da, o să pun asta în titlu: Rareș Totu își dorește o colaborare cu Florin Salam!

Da, tu știi de ce nu mai dau eu interviuri? Cred că e primul interviu din ultimii 7 sau 8 ani… Niște prieteni de-ai mei, unul muzician care făcea interviuri la un ziar și unul ziarist – din vremea veche, când ziarist nu însemna numai (tăiat la „montaj”) – au vrut să facă un interviu cu mine. Am discutat despre ce a fost mai demult, ce cântări am avut, ce am mai făcut, au pus întrebări faine… Și careva dobitoc, ori unul dintre ei, deși cred că nu muzicianul, ori redactorul-șef, a schimbat titlul… S-a discutat despre concertul pe care l-am avut în 2007 în deschidere pentru Deep Purple pe stadionul Cotroceni. Și s-a vorbit și despre cum am ajuns să fim aleși de Deep Purple și așa mai departe, dar a fost vorba scurt despre asta. Mai mult despre cariera mea din anii `80, despre trupele cu care am cântat, despre Trans Express, etc. Titlul acestui articol a fost „Chitaristul român care a cântat cu Deep Purple”.

Mișto.

Atunci am hotărât să nu mai dau interviuri, că lumea citește altceva.

Apoi te vorbesc colegii de breaslă că minți.

Da.

„În formația Metropol exista un chitarist care făcea amplificatoare având ca model Selmer-ul lui Covaci, pe care Covaci i l-a lăsat când a plecat. Și-a făcut un brand numit Elefant, plecat de la Selmer-ul lui Covaci, și sunau foarte bine.”

Apropo de breaslă, ești unul dintre artiștii care cred în colegialitate și în breasla unită. Am văzut asta în modul în care ai pus umărul pentru festivalul Wolfblues, pentru o idee…

Probabil că sunt idealist. Am mai făcut-o de câteva ori în viață, nu în lucruri mărunte, cum a fost asta, ci dedicându-mi ani de zile unei chestii. Așa a fost cu Compact C. La un moment dat, Ciuci și Cămărășan s-au trezit fără trupă. Cămărășan a fost liderul trupei până să vină Ciuci, a compus toate piesele și până să vină Paul trupa s-a ridicat pe munca lui. Apoi a venit Paul și trupa s-a ridicat și mai mult, pentru că el a ales să îl lase pe Paul să devină liderul muzical, ca să poată el să stea în spate și să facă tot ce era nevoie în rest. S-a ocupat de trupă, s-a ocupat de scule – pe vremea aia nu erau scule, le făcea el. Făcea puteri, boxe, mixer, toate alea, cu pistolul de lipit, ca și mulți alții. Uite, de Covaci nu știam că și el a făcut, dar au mai fost. Faza a început cu Sorin Tudoran care a făcut amplificatoare la juma` de România, că nu erau. A mai fost Bibi Ionescu, care a făcut primul sintetizator din România, ……….. de la Metropol care făcea puteri, mixere… El a făcut mixerul cel mai bun care a existat vreodată în România și care nu era de firmă. A, fii atentă, în Metropol mai exista un chitarist care făcea amplificatoare având ca model Selmer-ul lui Covaci, pe care Covaci i l-a lăsat când a plecat. Sau i l-a lăsat să îl copieze, o chestie din asta. Și l-a copiat ăla, și-a făcut un brand numit Elefant – mă rog, cât de brand putea fi în comunism, că era o manufactură la negru – plecat de la Selmer-ul lui Covaci și suna foarte bine. Când am ajuns afară și am cântat pe primul Selmer mi-am amintit că așa suna stația mea Elefant, identic. Da, am vrut să zic de idee, știi că o să tot deviez, că eu sunt din Cluj… Așa, și oamenii ăștia rămăseseră, printr-o altă conspirație a altor colegi de trupă, pe dinafara numelui pe care l-au crescut. Și pentru această idee le-am oferit trupa mea și eu am trecut la clape, că doar nu era să cântăm la trei chitări, că nu eram Lynyrd Skynyrd. Un an și jumătate am cântat la un instrument care nu era instrumentul meu, doar ca să sprijin ideea asta. Nu zic că am cântat gratis sau că nu a fost ok, dar puteam să îmi văd de treaba mea pe cel puțin la fel de mulți bani. Dar am ales așa.

Asta nu prea mai este caracteristic pentru noua generație – vorbim de cei care sunt acum între 30 și 40. Ei au prins un moment prost din cauza tranziției. Noi am avut un spirit de frondă și de colegialitate din cauza comunismului. Că era greu, era imposibil. Și atunci am reușit să trecem de greutăți consultându-ne, ajutându-ne, luptam cu un dușman comun…

Cât de diferite sunt industriile muzicale în străinătate, față de ce se întâmplă acum în România?

Eu n-am văzut multe din industria din Germania, pentru că nu am stat atât de mult timp acolo, dar este ca orice în Germania. E un fel aparte. Industria din Anglia este foarte haotică. La noi sunt niște anomalii care nu ar putea funcționa decât la noi. La englezi nu sunt anomalii, dar e haos efectiv. Plus că există o diferență totală, diametral opusă față de America: acolo, dacă ai ajuns la un anumit nivel, trebuie să fii foarte bou și să faci niște greșeli imense ca să cobori de la nivelul ăla. Odată ajuns la un nivel, poți să nu mai scoți nimic ani de zile și nu îți scade cota. Pe când în Anglia nu înțelegi unde ești. Tu îți faci treaba, totul e bine, dar e vorba de flavour of the day. Nu mai ești tu the flavour of the day, e altul. Fără nici un fel de preaviz sau de semne, se întâmplă pur și simplu.

Până în anii `90 erau foarte importanți Djii de la radio, cei care puneau muzica. Și la un moment dat cazi în dizgrație, dar fără să faci ceva, fără să ai vreun scandal, fără să scoți vreo piesă proastă, pur și simplu au venit alții și tu ai ajuns la coadă. Tu n-ai ajuns pe locul doi când au venit alții, ai trecut direct la coadă. Că așa-i sistemul. În America, nu. Trebuie să cânți prost mult timp sau ceva, ca să scazi. N-o să uit niciodată: o amică de-a mea, destul de bine cotată în Anglia, tot prindea concerte în America. Și îmi zicea prin `90, apoi prin `97 când am mai vorbit, zice: „Bă, ăștia nu sunt sănătoși, mă. Mă duc, dau drumul la MTV sau la ce posturi mai sunt, la radio, și tot apare Van Halen. Și de fiecare dată când ajung în America tot sper că nu mai există așa ceva, au plecat, n-au mai scos nimic de 8 ani de zile! Cine mai vrea Van Halen? Văd lume cu tricou cu Van Halen… Adică cum?”… Ei i se părea absolut anormal ca ăștia să aibă o asemenea longevitate. Dar pentru asta trebuie să ajungi la un anumit nivel, că ăia care n-au ajuns decât la un nivel mai mic sau mediu, ăia dispar, sunt uitați. Deci asta e marea diferență.

În Ungaria, unde am stat mai mulți ani, era tot un fel de ciorbă. Puțin mai reglată decât la noi. La început, în anii `90, diferența era măricică: în România era de vreo 10 ori mai bine decât în Ungaria din punctul ăsta de vedere, în primul rând din cauza faptului că România nu era atât de centralizată în anii `90. Cluj, Timișoara, Constanța, Iași, aveau aceeași pondere ca și București. În Ungaria exista Budapesta și apoi satele. Apoi, se centralizase și la noi treaba bine de tot la un moment dat – la începutul anilor 2000, dacă nu erai în București, nu erai. În Ungaria aveau alți vectori, conta foarte mult imaginea, chiar mai mult decât cântatul, și era un pic mai ciudată tranziția… Într-o direcție greșită, practic, pentru că trupele ungurești din anii `80 și `90 au fost foarte bune, au fost de nivel mondial. Din cauza barierei lingvistice și a faptului că foarte puțini puteau să cânte în engleză și să nu mori de râs, n-au ajuns prea mulți pe-afară. Ăia care puteau au ajuns – ca dovadă, Locomotiv GT, în anii `70, au cântat cu Spencer Davis, au făcut două turnee mari în SUA, ca headline, adică ar fi putut. Vocile mari de acolo însă n-aveau treabă cu engleza.

Și publicul?

În Ungaria e ca și în România, din punctul ăsta de vedere. Dar trupele legendare cu reuniuni mari rup mult mai bine decât în România. Și ei, și sârbii, sunt două popoare mai naționaliste decât românii. Sunt naționaliste în modul normal. Pentru că la noi sunt două feluri de oameni: ori cei care spun „Băga-mi-aș în ea de Românie și de români, nu mai suport și vreau să mă duc dracului de aici”, ori naționaliști din ăia spălați pe creier, pentru care dacii au inventat soarele care se învârtea doar în jurul Daciei și dup-aia l-au lăsat să se învârtă și mai departe. Ori așa nu merge. Mai ales la sârbi există un naționalism mai sănătos. Știi unde mai e așa? La francezi. Trebuie să fim mândri de ceea ce suntem, nu ne-am născut degeaba aici, zic eu… Dacă stăm și ne lamentăm și vedem doar lucrurile proaste non-stop, nu e ok. Sunt destule peste tot – trăim niște ani de distrugere, și treaba se va termina foarte prost mai devreme sau mai târziu, că n-o să meargă așa la infinit, mai jos și mai jos, că n-are unde… La un moment dat va exploda ceva și vom fi probabil contemporani cu niște chestii foarte nașpa, sau poate voi, care sunteți mai tineri…

Noi am comentat la un moment dat un articol pe care l-am scris acum ceva vreme, despre mass-media din Serbia care susține artiștii de acolo. Cred că și ăsta e un factor.

La ei, da. La noi, Doamne ferește!

Păi dacă nu dai niciun interviu timp de 7 ani, cine-i de vină?

Dar m-aș fi dus să cânt în orice emisiune la radio sau la TV. Nu am refuzat niciodată chestia asta, doar că nu mai există nici o emisiune. În primul rând, eu nu vreau să fac playback. Noi am avut problema asta și în Ungaria și ne-a frânat ușor cariera. Dubios, în anii `90 toată lumea făcea playback. Dar știi cum? Să nu înțelegi greșit: pe noi ne chema, de pildă, o trupă mare care a luat 3 trupe (în care aveau diferite interese și prietenii) să cânte în deschidere. Și  trebua să facă playback, ca să nu strice setup-ul și alte alea. Și noi ne-am dus o dată, apoi nu ne-am mai dus. Până atunci nu făcusem playback niciodată, doar o singură dată la TVR.

Stai să ne înțelegem, playback-ul la televiziune e altceva. Cânți live atunci când primești un onorariu sau omul plătește un bilet să te vadă, și asta mi se pare normal pentru că dacă atunci faci playback înseamnă că nu îți respecți cumpărătorul. Îi vinzi ceva fals, superficial. Dar când te duci la o emisiune de televiziune, o faci în scop de promovare, pe timpul tău și pe banii tăi, și dacă nu există condiții tehnice pentru a cânta live lucrurile stau altfel. Un artist – sau o trupă – care a ajuns la un anumit nivel nu mai are nimic de demonstrat, nu se pune problema că trebuie să arăți cuiva că poți să cânți live. Aia e clar. Și lumea știe foarte bine că într-un concert nu faci treaba asta.

Știi care e problema, că 60% dintre cei care privesc emisiunea respectivă vor spune: „Ce de căcat, ăștia fac playback!”.

Păi ăia nu înțeleg niște chestiuni elementare. Preferi să cânt live fără să am condiții și să sun prost? Apoi vei spune „Uite ce prost cântă ăștia…”.

Aia nici nu e treaba consumatorului, că tu trebuie să faci playback pentru că ăia de la televiziuni sunt impostori și nepregătiți. Nu este vina consumatorului. Și atunci devine vina ta! În ziua de azi se poate, dacă se vrea, pentru că există condiții tehnice care se pot adapta oriunde. Și tu poți să spui că nu vii decât în anumite condiții.

Și atunci rămâi cu trei sau patru emisiuni…

… pe viață, ca mine. Din păcate, România este țara extremelor. De unde la un moment dat era plin de muzică la televizor, erau și canale dedicate, acum nu mai avem nimic. Da, mai avem 4 sau 5 posturi pentru acel, cică, folclor.

„Și pop-ul era mai bun, deși l-am urât la vremea aceea, că eram rocker. Acum pot să ascult și trei zile la rând pop din anii `70: pot să ascult Bee Gees până îmi dă pe nas, pot să ascult orice. Atunci nu m-ai fi convins, dar toate sunt mișto față de super-muzicienii și super-dotările de acuma.”

Eram într-un cantonament de repetiții la Sinaia, în turneul cu Moni Bordeianu din 2015… Și trec prin sufrageria vilei la un moment dat și îl văd pe Moni pe canapea, relaxat, cu telecomanda în mână. Se uita vrăjit la Taraf TV. Zic, bun, butonează și el… Peste vreo oră trec din nou pe acolo și Moni era tot pe Taraf. Îl întreb, zic, mă, ce-ai pățit, ești bine? La care Moni îmi spune – absolut siderat: „Mă tot uit pentru că încerc să înțeleg de ce există asta… Nu înțeleg, efectiv.”

Muzica asta prinde pentru că asta e gena poporului. Manelele ca manelele… Dar dacă vorbim despre folclor hai să facem o diferență, să-l numim pe ăsta neo-folclor – unde Ceaușescu a avut un aport măricel, în existența și propășirea lui, ca să citez din limbajul acelor vremuri. Ei, oamenii au crescut așa și au rămas așa. Pe când în anii ăia muzica pe care o făcea Phoenix bazată pe un altfel de folclor era ceva nou, aveau și un aer vestic, și toți intelectualii trăgeau în acea direcție. Clasa medie, să spunem – deși putem vorbi doar de studii aici, că economic… – și clasa superioară trăgeau către muzicile astea mai… intelectuale. Și pop-ul era mai bun, deși l-am urât la vremea aceea, că eram rocker. Acum pot să ascult și trei zile la rând pop din anii `70: pot să ascult Bee Gees până îmi dă pe nas, pot să ascult orice. Dona Summer, toate sunt mișto. Atunci nu m-ai fi convins, dar toate sunt mișto față de super-muzicienii și super-dotările de acuma. De exemplu, nu pot să ascult Justin Timberlake, oricât ar fi de bun. După trei munute trece pe lângă mine ca și cum ar scârțâi tramvaiu`. La fel cu astea, Rihanna, Beyonce… Mi-a plăcut Destiny`s Child când a apărut, dar mi se pare că era cu totul altceva față de ce este acum Beyonce.

Ce informat ești tu cu muzica asta!

Eu sunt la curent cu tot ce se întâmplă în muzică, mai puțin cu neo-folclorul. Sunt la curent și cu muzica nouă de nișă, cu cea electronică, cu trupele de acum. Sunt câțiva foarte mișto, și noi avem vreo doi foarte mișto: Golan, Otherside… De nivel internațional. Mă ocup cu muzică de 35 de ani, n-am cum să nu fiu informat. Dacă stau într-o bulă nu ajung nicăieri. Mă rog, nici așa nu ajung nicăieri, dar…

…cu muzica ta de nișă….

Da, cu muzica mea de nișă. Dar eu am ales să fac chestia asta și mi-am asumat asta. Vorba lui Cristi Minculescu: „Când ne-am apucat noi de muzica asta, ea nu era de nișă. Acuma ce să facem, asta e…”. Păi da.

„Eu cred că există o tipologie a omului care se apucă de rock. Nu te face rock-ul mai inteligent… Doar că afinitatea pentru acest gen de muzică este prezentă atunci când, în primul rând, gândești mai departe decât alții, și doi, ai niște pârghii sufletești care îți funcționează puțin altfel.”

Pentru că noi am înțeles de ce s-a întâmplat asta, adică ce vezi acum în muzică. Nu e vina lui Smiley sau a lui Marius Moga. E vina lor că există atâta rahat în eter, dar nu e vina lor că nu suntem noi, ci sunt ei. Știi? Bineînțeles că suntem triști, pentru că toți am fi vrut să îmbătrânim ca Rolling Stones.

Eu cred că e o tipologie a omului care se apucă de rock. Nu te face rock-ul mai inteligent… Doar că afinitatea pentru acest gen de muzică este prezentă atunci când, în primul rând, gândești mai departe decât alții, și doi, ai niște pârghii sufletești care îți funcționează puțin altfel. Și atunci cei care simt la fel se simt mai bine și unii cu alții și devine un fel de castă sau cum vrei să îi spui.

În plus, rockerii cântă de plăcere. Atitudinea asta a lui Covaci de „cânt și după ce se termină concertul” o au și mari staruri de afară. Eu am stat cu Glenn Hughes, siderat, o oră și jumătate în care a cântat singur cu o chitară rece că n-a îndrăznit nimeni să se bage, nici colegii lui de trupă. De exemplu, când se fac festivaluri de blues cu nume mari – probabil că nu Eric Clapton, că acolo sunt niște chestii de asigurare și pază – de genul Sugar Blue, laureat Grammy, se face jam-session după fiecare cântare cu muzicienii locali. Nu sunt probleme din astea, mai ales cu băieții mai tineri – adică până în 70 de ani, că pentru cei deja trecuți de 70 e mai obositor, uneori trebuie să înțelegi. Dar cei mai energici fac și asta, și se cântă exclusiv pentru plăcere.

Da, aceste genuri – rock, blues, jazz – merg, oricum, numai dacă le faci din plăcere.

Clar. Știi ce mă enervează foarte tare? Toți ăștia care cântă în trupe de nunți și toți mainstream-instrumentiștii s-au apucat pentru că le-a plăcut rock-ul. Nu există niciunul care să fi zis „Eu învăț acum să cânt la chitară pentru că îmi doresc să cânt cu Smiley” – n-am nimic cu el, că e un băiat bun, doar că îmi tot vine în minte ca exemplu pentru mainstream, așa s-a nimerit. De data asta am zis Smiley pentru că el are în trupă un chitarist foarte bun.

Păi da, pentru că după ce înveți să cânți la chitară îți dai seama că a fi rocker de afiș înseamnă muncă și sacrificiu, înseamnă uneori și nesiguranță. Mai vin și o nevastă și un copil, mai vine și o factură de la gaz, și trebuie să le întreții pe toate astea. Așa că alegi alte drumuri sau te împarți.

Uite, am un coleg de trupă care după un episod din ăsta a luat hotărârea să nu mai cânte nici coveruri, nici la nunți, timp de 3 ani. Dacă în timpul ăsta nu sunt probleme majore, existențiale, poate să își urmeze visul și să facă muzica lui. Îl susține și soția lui, care are un job bun și poate. Face o încercare.

Există trupe foarte bune de coveruri. Cover înseamnă și să cânți piesele unu la unu, dar și să interpretezi în stilul tău propriu. Ambele sunt coveruri. Diferența este că cei care cântă unu la unu, fără niciun aport personal, sunt la nunți și în baruri. Atât. Știi cum se numește în Anglia chestia asta? Function band. Foarte mulți de acolo sunt altfel… Tipologia muzicianului englez din zilele astea este următoarea: ei au un job, nine to five, sunt calificați și în alte chestii (pentru că de obicei muzicienii buni pot fi calificați, ei știu să facă și alte chestii. Sunt foarte puțini cei care pe lângă talent n-au nimic și n-ar putea să facă altceva, decât eventual să împingă vagoane), au un job, au o trupă pe gustul lor și cântă ce vor ei, și mai lovesc o dată sau de două ori pe lună și câte un function gig plătit bine, pentru că pot.

… nu pentru că au nevoie.

Nu pentru că au neapărată nevoie, ci pentru că e fun și mai intră niște bani.

Și dacă ai un job de la 9 la 5, te mai numești muzician de meserie, de vocație?

Din păcate în ziua de azi este posibil, pentru că s-au împuținat worldwide foarte mult banii din cântat. S-au împuținat din cauza internetului. Lumea nu realizează asta pentru că noi n-am avut o industrie muzicală normală și pusă la punct nici înainte. Lumea nu realizează că până la apariția puternică a internetului, în a doua jumătate a anilor `90, muzicienii de scenă trăiau în mare parte din discurile vândute. Acolo era grosul. Acum așa ceva nu mai există. Eu n-o să uit niciodată primul turneu pe care l-am făcut în Ungaria, pe care l-am făcut ca să susținem albumul; casa de discuri a investit și a pierdut, conștient și voluntar, o sumă importantă de bani ca să ne scoată într-un turneu cu o producție mai mare (scene mari, lumini, decoruri, etc.), sa luăm fața ca să se vândă albumul. În ziua de azi faci albumul ca să îl dai în stânga și în dreapta gratis, să mai prinzi câte o cântare. S-a schimbat total paradigma. Artiștii mari din anii `70 de afară trăiesc în continuare din drepturi de autor, luate de atunci. Sunt câțiva. Raportat, procentual, la numărul de muzicieni, sunt și ei puțini.

Uite, nu demult am citit un interviu cu Bernie Marsden, care a fost chitarist la Whitesnake în prima perioadă, până în 1985 – deci înainte să rupă Whitesnake cu albumul 87, cu care au rupt cel mai tare. El mai cântă în continuare. Nu face function gig-uri, că nu are nevoie, decât dacă e cu prietenii și atunci nu contează că e în cadrul unei nunți sau ceva, dar are ditai căsocul, are mai multe chitări care însumate trec bine de milionul de dolari, și îl doare la bască. Și nu a fost autorul tuturor pieselor, l-a mai frecat și Coverdale la împărțeală că se purta moda asta, și totuși e ok. Nu se compară nici banii din concertele live și nici cei din discuri, care erau în anii `80, cu cei care există acum. Bani serioși mai fac acum doar cei la nivel ultra-sus: Rolling Stones, Clapton… La Black Sabbath, ia să ne gândim puțin. Înainte să vină asta cu ultimul turneu și înainte să înceapă să mai moară – a murit și Dio, și alții – ei erau destul de jos pe piață.

„De la începuturile rock-ului și până în anii `90 ni s-a vândut o imagine larger than life. Inclusiv Sex Pistols erau larger than life. Din `90, cu intrarea ăstora din grunge, ni s-a indus ideea că rockerii ăștia sunt niște băieți ca noi, din garaj.”

Și cu ce îi vom înlocui?

Rock-ul a devenit un gen tehnic ca instrumentație. Tot mai complicat și tot mai tehnic, culminând cu faptul că Satriani sau Steve Vai vindeau săli imense cântând instrumental. După care, ajungând prea industrializat, se pune brusc punct și se începe de la capăt, ca în orice altceva. Dar nu din același loc. S-a mai întâmplat în anii `70 exact la fel: era muzica progresivă tot mai tehnică, Yes, Emerson, Lake and Palmer, tot mai creață, așa, și la un moment dat s-a suprasaturat treaba asta și au apărut Sex Pistols. Exact invers: primitiv, prost… Nu contează – aia a devenit clasa „conducătoare”. Asta s-a întâmplat și în anii `80: toate trupele cântau îngrijit, aranjat, și au venit ăia cu grunge-ul… Ăia au fost o problemă groaznică în muzică, a fost îngrozitor din punct de vedere muzical… Dar aveau fanii lor, așa cum și Sex Pistols au avut fanii lor. Dacă la Sex Pistols am înțeles atunci, și am fost destul de tânăr ca să mă pot identifica și cu mesajele dure ale punk-ului – God save the Queen, the fascist regime, și there is no future in England now, și așa mai departe – cu ăștia n-am mai putut să mă identific. Știi cum e? Muzica venită din Anglia este întotdeauna cinstită. Ea este expresia a ceea ce se întâmplă acolo, făcută de niște oameni cu foarte mult bun-simț. Că asta este Anglia… Așa era înainte, englezii erau o nație cu mult bun-simț. Americanii au alte criterii: orice iese pe piață în America este cosmetizat! Că există cosmetizatori de meserie, au fost întotdeauna. Și atunci nu mai ai cum să te identifici cu Nirvana, că la o anumită vârstă îți dai seama că e superficial și făcut în photoshop.

De la începuturile rock-ului și până în anii `90 ni s-a vândut o imagine larger than life. Inclusiv Sex Pistols erau larger than life. Din `90, cu intrarea ăstora din grunge, ni s-a indus că ăștia sunt niște băieți ca noi, din garaj. Nu mai erau îmbrăcați fistichiu, nu mai aveau altceva de spus decât prin muzica lor, nu mai erau intangibili. De-aia până la sfărșitul anilor 2000 toți fanii aveau senzația că se pot trage de șireturi cu James Hetfield.

… uite așa te asiguri că nu se mai creează idoli.

Da. Nu știu dacă n-a fost o direcție involuntară a evoluției rock-ului, în general. Știi care e singura nișă care nu are problema asta? Country-ul american. Nu m-am gândit niciodată de ce… Acum mi-am dat seama. În rest, n-au mai leșinat oamenii la cântare de la Michael Jackson încoace, cum leșinau le Beatles de exemplu. Și la Moni Bordeianu. Nu-i o glumă! Pentru noi, însă, Phoenix n-au fost idoli, că în perioada aceea ei erau plecați deja. Eu i-am văzut din întâmplare, în 1977, pe stadion.

Acum avem și noi trupe bune, uite, o trupă care îmi place este Byron. Au făcut un album cum îmi doresc și eu să fac de multă vreme, dar probabil sunt prea leneș sau n-am găsit motivația. De fapt nu știu dacă aș fi făcut album, dar aș fi făcut probabil o serie de concerte. Că eu nu sunt în stare să fac niciun fel de album.

De ce?

Eu sunt de meserie inginer de studio, am terminat facultatea la Londra. Sunt atât de exigent, încât niciodată nu e bine. Drept pentru care nu mai fac. Serios. E o problemă, e o barieră, nu știu ce să fac!

Și dacă angajezi un alt inginer de studio și nu te bagi?

Păi atunci, zic, să vină unu` și să-mi strice materialul? Nu, nu… Serios! Am și studio, deci nu pot să zic că nu am mijloace financiare sau ceva. Am și un set de piese întreg pe care nu le-am înregistrat. Albumele care există cu Trans Express, cele trei, există pentru că am semnat un contract și trebuia să plătim dacă nu le făceam… Eu nu pot să le ascult, pentru că sunt nemulțumit de prea multe chestii.

Și n-ai fost niciodată mulțumit?

Nu.

Dar de albumele altor formații ai fost mulțumit?

Da. Vrei de la noi? Bun. De la noi sunt doar trei, din punct de vedere al sunetului – pentru că de asta vorbim acum, nu despre muzică. Alea trei sunt următoarele: Puterea muzicii al lui Progresiv TM, Zalmoxe și Cantafabule. Atât. Pentru toți anii. În rest mai sunt nu albume, ci mărturii ale unor trupe, ca să nu se pară că au trecut degeaba prin viață. Tot așa, cu bătaie spre sunet bun, mai este Iris 1, unde și sunetul e bun și e și cântat bine. Ascult trupe de acum, dar acum nu mai există conceptul de album. La blues încă există – la blues, în continuare, omul vrea să te cumpere și să te ducă acasă, să plece cu CD-ul de la concert. La jazz e altceva, acolo se capturează momentul.

Contează să ai și oameni foarte buni. Foarte rar se întâmplă să existe instrumentiști foarte buni care să nu transmită, ca energie, ce trebuie. Există, dar sunt rari. Cel mai rar, în schimb, se întâmplă să faci la superlativ și instrument și compoziție. Poți să fii un compozitor genial și în același timp un instrumentist bun sau bunicel. Sau invers… Majoritatea instrumentiștilor foarte buni habar nu au de compoziție, fac niște lucruri cel mult acceptabile.

„Am dat share unei înregistrări cu Andrei Cerbu, recent, și a comentat cineva: „Cântă mai bine ca tine”. La care eu am zis: „Băi, încă nu, dar lucrăm la asta…”

De ce?

E o chestie de focus. Fii atentă: eu mă plângeam la Tetrade, că scrisesem pe vremuri niște piese pe care lumea le considera cel puțin drăguțe… Și de vreo 20 de ani n-am mai scris niciuna. Nici bună, nici proastă. Am niște schițe, niște idei, am telefonul plin de ele. Dar piesă, să zic, în adevăratul sens al cuvântului, n-am. Și îmi zice Tetrade așa: „Bă, știi ce idei de piese aveam eu în copilărie? Aveam idei, am schițe, am numai partituri în cap…”. În momentul în care devii un instrumentist de top, te focusezi automat pe chestia asta. Și nu îți mai permite simțul penibilului să întinzi guma, muzical, într-o direcție sau alta. Și dacă faci o piesă, faci una de rahat ca oricare alta. De asta există lideri de trupe care sunt compozitori foarte buni și au fler să adune în jurul lor instrumentiști excepționali, că de asta au nevoie.

Dar nu au complexe pe tema asta… Nici instrumentișii care se cunosc pe ei înșiși nu ar trebui să aibă. Am dat share unei înregistrări cu Andrei Cerbu, recent, și a comentat cineva: „Cântă mai bine ca tine”. La care eu am zis: „Băi, încă nu, dar lucrăm la asta…”. Alex Mușat este tot un copil cu un talent imens, care cântă foarte bine.

Cât este talent, aici, și până unde ajunge munca?

Aia cu 99% transpirație e o prostie. Dar este muncă. Am avut colegi foarte, foarte talentați care n-au muncit nimic. Am avut unul la școala de muzică atât de talentat încât nu îmi venea să cred că poate să existe așa ceva. Nu studia cu vioara nimic. La început scârțâia într-un fel… Eu deja stăpâneam bine toate notele, eram cum trebuie, și el scârțâia aiurea. În vreo 3 ani ajunsese să scârțâie atât de bine, de corect, că eu nu înțelegeam cum e posibil… Eu studiam câte 6 ore pe zi și n-o nimeream așa. L-am pierdut apoi din vizor și l-am regăsit mai târziu datorită Facebook-ului: este solist la o orchestră în Canada. Și n-a făcut nici Conservator, nici nimic. A avut doar talent. Și un pic de noroc, desigur. Nu știu ce să zic, eu nu vreau să susțin că talentul fără studiu e câștigător sau că poți să muncești când n-ai talent. Dar în niciun caz asta cu 99%… 99% transpirație înseamnă putoare, nu altceva.

Ideea este următoarea: când ești copil – mă uit la Cerbu, sau la Mușat, sau în retrospectivă la mine – nu studiezi, ci cânți pentru că îți place. Îți place cum faci chitara să sune, cum pui notele, ești fericit. E muncă sau nu e muncă? Mulți învață să cânte așa și nu studiează după niște canoane. Asta e problema muzicii clasice, că trebuie să studiezi după niște canoane, altfel nu poți să cânți acele teme. Aici nu suntem neapărat înregimentați în chestia asta și există mai multă libertate.

Dacă ai avea vârsta lor ai mai face același drum?

Nu. Să nu mă înțelegi greșit, nu sunt nemulțumit de mine sau de ce am făcut. Doar că direcția în care se merge este din ce în ce mai proastă. Cât mai am eu de cântat și de trăit mai merge, dar dacă o iei de la început acum cu o carieră dacă ai 14 sau 15 ani, sigur când vei ajunge la 30 n-o să mai știe lumea ce e aia chitară electrică. Nu sunt pesimist, sunt realist. Nu am idealuri de neatins.

Hai să te enervez: care e cel mai bun chitarist din România?

Sunt câțiva și în generația veche…

… începem cu Dan Andrei Aldea..

… da, începem cu Dan Andrei Aldea, fără discuție. Mai sunt Florin Ochescu și Adi Ordean. În generația de mijloc nu e niciunul chiar așa strălucitor, în afară de Laco Jimi. Din păcate, generația de mijloc nu înseamnă pentru anii ei ceea ce a însemnat Aldea pentru anii lui. Ajungem din nou la idoli. Dar acum nu privesc din punctul de vedere al fanului, ci doar analizez capacitatea de chitarist a cuiva. Dintre ăștia noi sunt câțiva, din ultimele generații. Horea Crișovan îmi place, deși face parte dintr-o generație cam pierdută. Nu știu dacă mai este cineva de valoarea lui în aceeași generație. Și Gram. Nu mă pronunț despre Erli Krauser, deși se vorbește despre el în topurile astea, pentru că nu îl țin minte… Am văzut ceva cu el de când era copil, un moment în care era cu o chitară ușor dezacordată, și apoi am pierdut legătura, nu mai am detalii. Îl știu doar din discuțiile tuturor, toți sunt de acord că e strălucit…

Soliști vocali de valoare sunt în rock-ul românesc?

Soliști vocali de valoare n-a avut rock-ul românesc niciodată. Și nici nu are șanse. Nu știu de ce. Dacă te uiți la unguri, la sârbi, la bulgari, îți dai seama că suntem pe nicăieri la capitolele toboșari și soliști vocali. Nu pot să neg că au fost unii, precum Tăndărică, și au însemnat o explozie de talent. Dar problema toboșarilor este alta. Ceea ce nu a înțeles poporul român, în frunte cu șeful de orchestră român, oricare ar fi el, și urmat de ascultătorul român, este că rolul toboșarului este să țină ritmul. Asta a înțeles și Covaci, săracu`, doar că n-are cu cine… Abia pe lângă ritm vin schemele. Marii toboșari ai lumii – începând cu primii care făceau scheme interesante, gen Ginger Baker și alții – aveau un groove și țineau ritmul într-un mod extraordinar, și pe lângă asta aveau abilitatea de a face toate acele schemuțe. Ei, românul, fiind cea mai superficială nație pe care am întâlnit-o în viața mea, vede doar artificiile. Și toți sunt bazați pe schemuțe și pe virtuozitate, niciunul nu e interesat să țină ritmul. Chestia asta nu se întâmplă numai în România… Mai sunt și alții care au problema asta. Anii `80 au mai făcut un pic de curățenie pentru că rolul toboșarului de heavy metal a fost strict ăla de a ține ritmul. Unicul toboșar care a ieșit mai în față a fost Nicko McBrain de la Iron Maiden, pentru că așa era făcută muzica. Că acolo nici bassistul nu ține ritmul… El a făcut muzica, el a gândit-o așa, și e ok. Dacă stai să te uiți, este totuși groove suficient și acolo. Nu a fost de la început, dar l-au pus la punct când s-au prins că nu merge treaba dacă nu-i și baza.

La capitolul clăpari, din ăștia flashy, care să iasă în față – gen Jon Lord – nu am prea avut. Clăparii care puteau să facă asta sunt aproape toți din Timișoara și Arad, interesant… Dar toți erau cu atât de mult bun-simț încât n-au cum să fie flashy niciodată. Uită-te la Doru Apreotesei…

Mai poate fi un argument: dacă ești într-o trupă serioasă care are o anumită direcție, un anumit mod de exprimare și un anumit mesaj, nu poți întotdeauna să fii flashy și să te exprimi așa cum ai vrea tu sau cum ai putea tu – dacă asta nu se potrivește cu ansamblul general.

Da, atunci când faci parte dintr-o trupă cu o direcție clară trebuie să te pliezi, că altfel n-ai ce să cauți acolo. Au fost ocazii în care unii instrumentiști au venit și au mai schimbat niște lucruri în bine, și au fost ocazii în care cineva a venit și a schimbat niște lucruri în rău. Trupa nu mai suna așa, cum suna trupa aia. Uite, cu un Covaci nu poți să faci chestia asta… Decât, eventual, mișelește și pe la spate cum s-a și reușit.

Bine a sunat, de exemplu, cu Mani Neumann. Numai că vioara de rock este un instrument care nu are cultură în România.

Chiar, câte trupe folosesc vioara în rock?

Mai multe, dar violoniștii ăia nu cântă cum ar trebui. Pe vremuri erau vreo doi în trupe de jazz-rock care făceau vioara să sune a vioară de rock. Nici Aldea nu cântă așa. Laco Jimi cântă bine cu vioara dar sună… gipsy-jazz. Pentru trupa respectivă e ok. Aldea, de exemplu, dacă ar cânta country cu vioara – el fiind mare fan al muzicii country – nu ar suna deloc a country, deci în America n-ar găsi nici cântare pe pizza cu vioara… Deși el e un violonist foarte bun.

Problema stă și în modul în care e tratat artistul în România, unde există mentalitatea de „merge și așa”. Să îți dau un exemplu, am făcut parte din organizarea unui festival acum câțiva ani, mă rog, e o poveste lungă, și din motive de genul acestei mentalități n-am avut riderul tehnic pe care l-au solicitat cei care erau pe afiș – vorbim de artiști internaționali importanți din scena blues. Când au ajuns aici, oamenii au spus că nu cântă. Banii erau dați, publicul acolo, dar dacă n-am fost în stare să le asigurăm ceea ce au cerut în riderul tehnic, așa cum am promis, nu se mai cântă.

Eu fac altfel: eu dau organizatorului un rider, pentru că aud tot felul de chestii de genul „Avem de toate, fiți liniștit că o să fiți mulțumiți!”. Îhî… Asta nu vreau să aud. „Ăsta-i rider-ul”. „Aaa, păi asta n-avem cum…”. Atunci fii atent cum facem: le aduc eu, nu vreau nici un ban, vreau doar patru oameni care să mă ajute la cărat și vreau scena goală… Să nu găsesc când ajung cutii de porumbei și ghenă de gunoi pe scenă… Că voi le numiți boxe, asta-i treaba voastră. Că altfel nu poți, că te lovești apoi de eternul „Nu știu dacă negrul ăla a cântat ceva, că nu i s-a auzit vocea…”. Generația de acum are totul la dispoziție, numai să vrea. Nu mai e ca pe vremuri, atunci făceai din trei chibrituri și o rolă de scoci să sune ca pe discul Black Sabbath, știi? Pe când acuma…

Bine, părerile sunt împărțite. Unii spun că nu e treaba ta, ca artist, partea asta cu sculele și backline-ul și ce se mai întâmplă, că ar fi normal să ai oameni plătiți pentru asta. La mine nu e așa pentru că sunt un om cu înclinații tehnice – mi-am făcut pedală, amplificatoare, am făcut chitări (nu pentru mine, eu am avut noroc să n-am nevoie), am fost mereu înclinat în direcția asta.

Am fost, de exemplu, la Yngwie Malmsteen și avea un tehnician nou care i-a reglat chitara prost. S-a enervat, mă rog – știi că Malmsteen e celebru pentru asta – și i-a zis: „Bine, adu trei chitări încoace, adu trusa de scule, and now you fucking watch!”. Și ăla a trebuit să se uite foarte atent cum a făcut Malmsteen treaba și să învețe. Apoi: „Te rog frumos să îmi spui ce n-ai înțeles, pentru că dacă eu trebuie să îți fac job-ul tău, pot să îl fac, dar o să iau eu și banii tăi. Și pe tine te debarcăm undeva… Nu azi, că aici e România… Dar o să ajungem în Rusia și te debarcăm acolo…”.

Mișto tipul!

Și mie mi-a plăcut maxim! N-am înțeles nimic din tot ce ziceau alții despre el… Că e îngâmfat, că-i un infatuat, că-i un om nasol… Băi, nu. Cu noi s-a purtat minunat, a stat de vorbă, ne-a arătat chitara…

În ce conjunctură l-ai cunoscut?

A avut concert la București, la Sala Palatului, și a cerut în rider 24 de amplificatoare Marshall și 48 de boxe. Astea sunt de decor la el, dar nici o firmă din București nu are atât de multe… Și firma care a făcut concertul a cerut din stânga și din dreapta, câte a putut să adune, și a ajuns și la mine – eu am patru. Și prietenul meu Alex Gavril are vreo trei, și împreună ne-am dus să ducem boxele. Și ne-a întrebat care dintre ele sunt cele mai bune, ca să cânte – restul, cum spuneam, de decor. I-a plăcut unul dintre ele, un amp, dar nu era foarte mulțumit, că astea două ale noastre dintre care l-am pus să aleagă sunt mai vintage, așa… Zicea „Na, îi bun… Nu e ăsta sunetul meu dar e ok, sună gras, frumos…”. Noi l-am văzut că e ușor cătrănit totuși, deși nu zicea, își făcea treaba, și am zis: „Nu prea ești mulțumit, așa-i?”. Zice: „Băi, nu prea, sincer… Dar e ok, adică nu e prost sau ceva…”. Și îi zice Alex: „Auzi, eu am un prieten care are două Marshall-uri Yngwie Malmsteen Signature…”. I s-au căscat ochii: „Și nu le putem închiria? Plătesc dacă e cazul!”. L-a sunat pe ăla și ăla a zis: „Dacă le semnează pe amândouă, vino repede să le iei!” – l-a întrebat pe Malmsteen: „Le semnezi?”, zice „Da, bineînțeles, semnez tot ce vrea el! Să vină cu un caiet că i-l semnez pe tot!”. Că tot ziceau ăștia că nu dă autografe și nu face poze… L-am întrebat și despre asta și mi-a explicat, zice: „Auzi, la 20 de ani și tu făceai cu cea mai mare plăcere poze cu toată lumea, așa-i? … Asta-i treaba… Să se uite la pozele cu mine de când aveam 20 de ani!”. Na, păi un pic narcisist e, ce să facem acuma… Dar a avut o atitudine absolut ok.

Și am mai încercat niște chestii. Știi, așa cum cântă el nu mai reușește nimeni – cu viteza și cu claritatea aceea. Nu există. Niciunul nu mai cântă așa. Sunt alții care sunt mai tehnici de fapt, dar el are această combinație de viteză și claritate care e unică. Și l-am întrebat: „Putem să ne uităm la chitările tale, cum sunt reglate?” – zice, râzând: „În fiecare oraș vine un chitarist să se uite la ele…”. Și găsise Alex pe net un tip care avea panația nu știu cum, i se părea lui că e de acolo, de la Malmsteen, și îl întreabă „Folosești asta așa?” – „Mai fă o dată!… Nu… Dar cum ai făcut? Interesant… Hmm… Eu fac așa: fii atent: dă-mi mâna…” deci i-a luat mâna : „Ține mâna așa, lasă moale de aici, întărește aici… Hai, să te văd! Bun, ia o chitară, ia, să te văd… Bun, asta-i. Du-te acasă și studiază”. Da. Și toată lumea zice că e un om nașpa…

(Intermezzo: Mai sună un telefon. Oprim înregistrarea. Zanga ne întreabă dacă nu vrem niște clătite. Am deschis geamul, e prea mult fum… E una dintre nopțile acelea în care parcă timpul nu mai sperie cu nimic, nopți artistice, cum îmi place mie să le spun. Câștigate, nicidecum pierdute. Îl întreb dacă nu știe pe cineva capabil să îmi repare cum trebuie două monitoare, ajungem la povești despre prieteni comuni și mă prind că ar fi cazul să mai apăsăm și pe „rec”…)

         „E fain să fii prieten, desigur, e fain să aibă fiecare rolul lui în trupă, să existe sprijin reciproc, dar democrație cu vot? Trebuie să existe cineva cu viziune care trebuie să conducă.”

            Da, mă, așa a făcut… Și îl întreb pe moderator: „Dacă îl bat pe ăsta, plătim amendă la CNA?” – și se aude în cască vocea producătorului: „Pun eu jumătate din bani…”. Să știi că în industria asta sunt unii care ar trebui să își facă un control de specialitate… Pe bune…

Lasă că și pe Covaci l-au trimis unii…

Da` tu știi că eu am auzit tot felul de chestii până să îl cunosc? Că ne-am cunoscut relativ recent, cu festivalul… Am auzit niște legende… De la oameni în a căror părere aveam o oarecare încredere… Am venit pregătit pentru ce-i mai rău, știi?

            Să ți-o iei?

Nu, asta nu. Mi s-a spus că e senil, că are Alzheimer, că e dificil…

A devenit doar foarte selectiv. Dacă nu e vorba de o informație care să îl intereseze în secunda aia sau care să fie vitală pentru el, trece pe lângă el de nu e adevărat! E un mecanism foarte sănătos de fapt. În plus, are oameni spre care să paseze și atunci selectează. A dracului că atunci când îl deranjează ceva sau faci ceva aiurea, nu uită niciodată…

            Păi da, eu m-am prins în primele 20 de minute că nu-i așa. Omul era ok, n-avea nicio treabă. E un sistem… Ca să nu se încarce cu tâmpenii, le dă reject, da` știi cum? Pe o ureche intră, pe alta îi iese, și gata. Și că e dificil, asta e părerea generală.

Dintr-un anumit punct de vedere, da. După atâția ani și la experiența lui a ajuns într-un punct în care e cu doi, trei pași înaintea ta și nu mai are răbdarea să îți explice. În 99% dintre cazuri e decizia bună. 

Eu am aceeași problemă și fac fix la fel. Numai că la noi discuția se desfășoară în felul următor: „Păi de ce așa?” – „Pentru că așa am zis eu”. Și s-au obișnuit. Am avut o problemă de genul ăsta cu un fost coleg, care a și plecat din formație… Dar băieții s-au obișnuit că eu ascult păreri când e rost de ascultat păreri, dar când știu foarte clar o chestie oricum nu mă mai scoți din ea și oricum, aia e treaba.

Prea s-a democratizat situația. În comunism nu exista chestia asta. Deci, mie nu mi s-au pus niciodată la îndoială deciziile, ca șef de formație. Nici n-am lăsat loc vreodată să mi se pună la îndoială. Asta facem, asta-i treaba. A, e cineva care nu vrea? La revedere! În ultima vreme am ajuns mai conciliant, dar mi-am dat seama că până nu strig și până nu-mi bag pula, lumea nu mă ia în seamă. N-am mai pocnit nici eu pe nimeni în ultimii ani…

Democrația e ceva care nu funcționează din start. Nici un fel de democrație, de nicio culoare. Nu funcționează nicăieri. E fain să fii prieten, desigur, e fain să aibă fiecare rolul lui, să existe sprijin reciproc, dar democrație cu vot? Trebuie să existe cineva cu viziune care trebuie să conducă. Iar restul trebuie să îl susțină. Uite, se întâmplă ca ăla cu viziunea să aibă o dilemă și să întrebe: „Cum credeți că ar trebui să facem aici?”. Asta am vrut să spun în discuția de mai devreme: în ziua de astăzi, după cum merg lucrurile, atâta vreme cât nu poți să ai o trupă căreia îi dai de mâncare constant, nu îți permiți să faci mișcarea asta. La Phoenix nu se mai aplică, pentru că e Nicu acolo de 55 de ani și e o situație mai specială. Dar în general, atâta timp cât tu le dai de mâncare, ei trebuie să îți urmeze viziunea. Dacă nu poți să le dai de mâncare și ei mai trebuie să meargă și în altă parte, înseamnă că viziunea ta nu e bună. Dar nici asta nu mai e o regulă pentru că astea-s vremurile.

În rock, în blues, în jazz, nimeni nu mai poate să dea de mâncare unei trupe…

Astea sunt vremurile acum. Ce am zis eu mai sus era valabil înainte. Cum a zis Giura, foarte frumos: în ziua de azi nu prea mai există trupe – există proiecte. Nu e sănătos pentru că dispar două lucruri foarte importante: idolii și creația de grup. Dar din păcate asta e realitatea. Nu mi se pare normal ca eu să am o trupă cu care cânt în mod curent și care, să zicem, este trupa prioritară și pentru colegii mei, și dacă vreau să fac o înregistrare trupa să-mi ceară bani pe înregistrare. Nu mi s-a întâmplat mie, li s-a întâmplat altor colegi. Nu merge așa. Înregistrarea profită tuturor. Astăzi, când albumul nu mai e nimic altceva decât un vehicul pentru a mai găsi niște cântări și a mai apărea în niște emisiuni, e ca și cum ai cere bani de repetiție. Cel mai strigător la cer în România este episodul următor: îi zici unuia „Vii să cânți?” și ăla spune: „Da, vin, dar nu fac repetiții.”… Păi nu faci repetiții, dar cum cântăm? – Păi nu știu, eu zic să cântăm altceva… În momentul ăla n-ai ce să lucrezi cu el. Dar când vine unul și îți spune că e ok, a ascultat piesele și se pregătește pentru repetiții – nici eu nu sunt un fan al repetițiilor care îți ocupă toată ziua, nu mai trebuie să repetăm toată ziua ca atunci când eram copii. Atunci învățam să cântăm, acum știm deja să cântăm – și vine la repetiție și nu e în stare să cânte… Are pasaje care îl depășesc tehnic, are pasaje pe care nu le-a învățat, deși trebuia să le învețe, etc… Și tu zici, bine, na, vii și mâine să se așeze… Și ăla îți zice „Păi, deja două zile de repetiții ar trebui plătite…”. Da. Dar tu trebuie să faci două repetiții pentru că tocmai el nu și-a făcut treaba. Cum poți să ceri bani când tu nu ți-ai făcut treaba?

Așa ceva, atât de extrem, n-am pățit din câte știu…

Păi n-ați prea colaborat cu mercenarii din schemele existente pe piață… Eu sunt de multe ori nevoit. Și atunci, dacă tu ai comportament de mercenar, nici la concert nu mai împărțim cum trebuie. Corect? Corect.

Trist…

Nu? Eu am un prieten din Norvegia care cântă cu doi norvegieni și este un artist bun de blues, cunoscut, are concerte multe… La început tot împărțeau banii în trei – e simplu să împarți banii în trei, nu-i nasol, orice sumă decentă se împarte decent la trei – și la un moment dat s-a gândit el mai bine, fiind și moldovean, și a zis: „Băi, fiți atenți, banii nu se mai împart la trei, că eu sunt miezul, ci se împart la patru. Și eu iau două părți, că afară e numele meu. Eu am compus piesele, eu am făcut albumul…”

Ceea ce mi se pare destul de corect: pe afiș e numele meu, cel care aduce publicul, da?

Păi știi cum am pierdut eu un coleg de trupă? Acum vreo 9 ani… Aveam trupa, suna bine, totul era în regulă, și fii atentă: din cauza cântărilor de club, de cover-uri și de nunți, ăștia erau obișnuiți să cânte repede piesele, una după alta, să nu le treacă mirilor și invitaților cheful de dans. Și, la un moment dat, urma să cântăm Come together de la Beatles. Am reorchestrat-o într-un fel de n-o recunoștea nimeni, am făcut-o funk, cu tot felul de elemente faine, na… Și încep eu să povestesc… Ca să înțelegi ce fel de cântare era: eram într-un teatru cu scaune de catifea și media de vârstă a publicului era pe la 50, 60 de ani, așa. Erau doamne din alea cu pălării, cu tot felul. Și am început să le povestesc ce am făcut cu piesa, că sunt câteva piese Beatles foarte faine… Și la un moment dat aud din spate „Un, doi, trei, șiiii”… și au început ăștia să cânte. Mi-a luat vreo 20 de secunde să mă prind ce pula mea cântă ei, că oricum era altă piesă… M-am întors siderat, am cântat piesa, că m-am prins până la urmă ce piesă e, și la sfârșit îi întreb: „Mă, ce pula mea ați făcut? De unde până unde v-ați apucat de cântat în timp ce eu vorbeam?” – la care îmi zice toboșarul: „Bă, nu știu, cineva din spate mi-a zis, nu știu cine, de pe scenă, să îi dau drumul…”, ceea ce nu prea cred că era adevărat, dar mă rog. Ori bassistul, ori careva. Oricum s-au uitat greșit pe listă și doi dintre ei au cântat o piesă și al treilea altă piesă – timp de câteva secunde, până s-au prins, dar eu vorbeam! Zic: „Da, mă, dar voi n-ați văzut că eu vorbeam cu ăia? Poate să vină să îți zică oricine orice, nu te apuci să dai în tobe cât eu vorbesc…” – și îmi zice „Da, dar dacă mi-au zis ăștia din spate…”. Ei aveau și o trupă de coveruri, ei trei, știi… Zic „Auzi, hai cu mine…”, și l-am dus până la intrarea în teatru: „Vezi? Pula mea, scrie Rareș Totu Blues Experience… Când o să scrie X Blues Experience, sau Y Blues Experience, o să începeți când vreți voi. Cât timp scrie numele meu acolo, începeți când mă întorc eu și zic Hai!”. Gagiul n-a zis un cuvânt tot drumul și dup-aia m-am trezit cu un SMS în care m-a rugat să îmi caut toboșar.

Alte despărțiri urâte n-am prea avut, cu circuri sau scandaluri… Numai cu vorbe scoase după, ca întotdeauna. Nimic grav, ca la Nicu, dar România este țara păreriștilor. Chestia e că în perioada în care eram mai tineri eram atât de autoritar, și eram considerat atât de dictator și de nazist, încât nu se mira nimeni la câte o despărțire… Nu mi-am bătut colegii, oricum. Pe alții, da. A, a fost un episod cu un coleg de-al nostru – care a și revenit apoi în trupă, după un timp – care săracu` era nevinovat, că era prea tânăr și nu înțelegea cum funcționau lucrurile… Noi repetam pe vremea aia 7 zile, fără excepție, dacă n-aveam concert în weekend sau dacă nu plecam în vreo vacanță sau ceva, ceea ce oricum se întâmpla foarte rar. Și la Trans Express am avut probleme cu toboșarii tot timpul. Deci, ca să înțelegi, Trans Express în 30 de ani a schimbat doi soliști vocali, doi bassiști, un singur clăpar, doi chitariști în afară de mine, pentru chitara a doua cum ar veni, și vreo 20 de toboșari. Eu oricum sunt spaima toboșarilor, și așa o să rămân… Și am găsit unul talentat, un băiat foarte mișto, a venit, a repetat cu noi vreo două săptămâni, era minunat. Și la un moment dat nu apare gagiul într-o sâmbătă. Nici duminică nu apare… Mă gândeam că o fi pățit ceva, s-o fi îmbolnăvit, se întâmplă… Îl sun, nu răspunde… Sun și duminică și îmi răspunde taică-su. Zice: „A, o plecat cu o gagică la munte peste weekend…”. Luni, când a venit la repetiție, și-a găsit toba în curte și noi aveam alt toboșar care deja știa repertoriul.

M-am mai despărțit de un toboșar, tot așa brusc. Am fost într-un turneu de nu știu câte zile prin secuime, foarte mișto, și ne-a tot enervat ăla… Până când, după ultimul concert, în drum spre casă, i-am zis șoferului de autocar să tragă pe dreapta într-un câmp. Și le-am zis la tehnici: „Scoateți-i tobele afară!”…

            Apoi vă mirați că spune lumea că sunteți dictatori și dificili…

            Da, și că suntem nebuni. Dar, ca să înțelegi, niciunul dintre colegii de trupă n-a zis că am exagerat sau că ar trebui să îl ajute cumva, sau ceva… Era un fel de consens, dar eu am avut coaiele să îl pun în aplicare. Păi bassistul, săracu`, Dumnezeu să-l ierte, în a treia zi de turneu mi-a zis „Bă, io îl bat pe ăsta!” – „Nu, te rog, că nu mai putem să cântăm!” și a trebuit să îl temperez zilnic… Până la urmă l-am evacuat eu în câmp.

            De-aia n-ai trupă…

Nu mai râde! Nu. Ți-am explicat de ce rămâi fără colegi: pentru că nu poți să le dai de mâncare. Pe vremea aceea puteai, chiar și la nivel mai mic cum eram noi. Și aici nu poți să dai vina pe nimeni, asta e treaba. Și e o problemă generală. Nu puteai să ajungi la Sfânta Treime – Iris, Compact, Holograf – pentru că ei aveau gloria anilor `80 și au avut și relațiile. Teo Peter fusese cu revoluția, îl vedeai în 23 decembrie la televizor, la comitetul central, etc. Dup-aia l-au scos din schemă, că făcea notă discordantă între spionii și securiștii care erau pe-acolo. El aterizase întâmplător, a crezut că-i revoluție. O fi înțeles într-un târziu, că nu era un băiat prost… S-a prins că nu era locul lui acolo, între oamenii de cultură, pentru că ăia nu erau acolo ca oameni de cultură, ci ca spioni și securiști. Cu Sergiu Nicolaescu în frunte.

Și astăzi există securiști, inclusiv în muzică. Numai că s-a schimbat situația… Securitatea nu mai are același scop, neo-securitatea, ca să nu numesc cinci acronime de diverse prostii, are un scop economic. Totul trece strict prin filtrul banului. Pe vremea aia era ideologie.

…cum zicea Ilie: dictatura ideologică a fost înlocuită cu dictatura financiară.

Perfect spus! Da. Absolut corect. Bravo! Și va merge din ce în ce mai rău. România nu încearcă să fie altfel, ca Serbia de exemplu, ci merge unde o duc conducătorii ei…

Teoria mea este următoarea: muzica rock a apărut dirijată de niște forțe conducătoare ale planetei, și a fost susținută în primul rând pentru a demonetiza valorile familiei și ale educației. Li s-a părut lor că e o scălămbăială semi-satanistă și va face lumea să renunțe la biserică și să trăiască altfel.

…n-au nimerit-o!…

N-au nimerit-o, dar asta au vrut să facă. La un moment dat s-au prins și ei că nu au nimerit-o și au vrut să o folosească în alt mod, ca instrument cu care să spele lumea pe creier. Câteva manipulări s-au întâmplat din cauza muzicii rock, dar mult prea puține și în niciun caz de masă, cum și-ar fi dorit ei. Acum, văzând că acest experiment a eșuat, au dat jos muzica rock în anii `90 și au înlocuit-o cu aceste onomatopee ritmice care spală populația pe creier. Deci tu, să zicem, ai muncit 8 ore într-o fabrică și apoi te-ai dus acasă, ți-ai pus albumul Dark side of the Moon și ai ascultat piesa The Lunatic, sau Time, sau ți-ai pus Genesis – Selling England by the Pound… Începi să ai idei, să îți dai seama că nu e bine ce se întâmplă. Apoi a devenit mult mai vocală situația și mult mai concretă, în texte și afirmare… Eu nu uit niciodată cum a intrat Altar pe scenă la Rock `92, urlând: „Bag pula-n alegeri, bag pula-n Iliescu!”. Aia era deja o democrație exagerată, prost-înțeleasă, dar oamenii se exprimau. Acum s-a schimbat puțin… Acum au rezovat-o: ieși de la muncă după 12 ore într-o corporație, în drum spre casă îți pui în căști niște rave sau dance ca să te mai liniștească după stressul îngrozitor, și începi să devii un fel de legumă, de roboțel. Că ăsta-i scopul. Ei au încercat ceva de genul ăsta cu rock-ul și au dat-o total pe lângă, obținând inversul: o frondă și o forță destul de serioasă. Au încercat să se folosească și de diverse staruri și probabil că unul dintre ele era John Lennon. De-aia l-au și aranjat, că nu îmi explic ce alt rost ar fi avut moartea lui… Dar până la urmă s-au prins că nu funcționează pentru că, dimpotrivă, oamenii ăia încep să gândească. Din punctul lor de vedere, muzica aia zgomotoasă și semi-satanistă era o modalitate de a strânge tinerii și de a-i prosti, pentru a-i îndepărta de valorile vechi. Dar au greșit pentru că astea erau niște valori care au continuat să evolueze firesc. Continuarea teatrului lui Shakespeare este Alice Cooper. Și dup-aia ne-au dat bumți bumți și au rezolvat-o. Ei nu au nevoie de concurență, de eroi, de idealuri, adică de idoli. Este vorba despre uniformizare. Simplu.

 

Pe Rareș îl puteți vedea live pe scena WolfBlues vineri, 28 iulie 2017, alături de Andrei Cerbu, Dean Bowman, Nick Krakovszki, Călin Pop, Marcian Petrescu.

*fragment din volumul ”55 de ani de Phoenix în 55 de dialoguri”, de M. Petrovna – toate drepturile rezervate.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Category: Despre artiști