Cronică de festival – Mimo Obradov

A fost odată ca niciodată… un grup de tineri nebuni cu ochii deschiși și sufletele aprinse de pasiunea pentru libertatea ce au simțit-o în muzica de după Cortina de Fier. Asta s-a întîmplat în anii ’60, într-o lume în plină schimbare datorită unor tineri pletoși, idealiști, antirăzboinici, hotărîți să-și trăiască visul. În Timișoara, mare concert. Fără afișe sau promovare pe canale oficiale spațiul a fost luat cu asalt. Nu mai era loc nici pe holul de la intrare. Pe cortina din capătul scenei, un banner cu inscripția: Mony & Spitzly Blues Band. „Am făcut noi o formație și cântam blues-uri. Dar compuse de noi, nu piese consacrate, de Muddy Waters, Robert Johnson sau nu mai știu cine…”, își amintește Mony Bordeianu în volumul Nebunul cu ochii închiși – Povești de viață (editura Integral, 2016). „Blues-uri făcute așa, de noi, cu Spitzly. Împreună am și dat un concert la Casa studenților din Timișoara, un singur concert, atâta.” După aproape o jumătate de veac… un grup de moșnegi nebuni cu plete și bărbi albe au urcat muntele să cînte blues. Sînt convins că dacă ar fi putut, ar fi venit și Mony. Spitzly a urmărit totul de undeva de sus.

Nicu Covaci, inițiatorul Festivalului Gărâna Wolfblues, ne povestea pe terasa de La Scena celor adunați în jurul lui și a lui Dan Andrei Aldea cum i-a venit ideea asta cînd, după mai bine de 35 de ani, l-a reîntîlnit pe fostul său „rival” cu ocazia unui concert dintr-un club în Oradea în cadrul turneului susținut cu Mony Bordeianu în 2015. Dan nu era pregătit să cînte dar Nicu, ferm cum îl știe tot natul, i-a întins chitara și a spus: „Ai să cînți acum pentru mine! – Dar ce să cînt?” a întrebat Aldea. „Blues.” Și blues a fost. Atunci a încolțit ideea unui eveniment dedicat acestui gen din care a izvorît aproape tot ceea ce a marcat muzica ultimilor o sută de ani. Și s-a născut un festival zbătut între Sfinx și Phoenix, simbolurile rockului românesc.

Pe scena din Poiana Lupului din Gărâna/Wolfsberg încărcată cu amplificatoare, monitoare, instrumente Nicu Covaci a anunțat începutul primei ediții. Apoi blues-ul a luat-o la vale… Blues’n’Roll a fost trupa care a deschis ușa cu un recital dinamic în care s-a evidențiat chitaristul Bogdan Pomoja, urmărit îndeaproape de ceilalți trei, însuflețiți de bucuria de a împărtăși, a da, a participa. Au urmat Rareș Totu & The Midnight Sun cu Dean Bowman. După cîteva piese mi-am zis în gînd Totu e totul! Atît de bine cînta, chitara părea desprinsă dintr-o secvență a filmului Crossroads (povestea cinematografică despre părintele blues-ului modern Robert Johnson). Cînd l-am auzit și pe Dean Bowman, cu o livrare vocală parcă inspirată din urletul lui Tarzan al nostru (Johhny Weissmuller, născut la Freidorf, acum cartier timișoarean), am realizat că sunt martorul unui eveniment deosebit, irepetabil, memorabil. După o scurtă pauză scena a fost ocupată de Adi Bărar Blues Band. Calm, cu rafinament, clar, fără unghiuri ascuțite, cu tonuri calde s-au înșiruit ca mărgelele pe un fir de mătase cîntecele atît de bine alese și convingător interpretate. Închideam ochii, mă gîndeam că n-am să-l văd niciodată în concert pe J J Cale, poate nici pe Tony Joe White, dar sigur am să-l mai admir pe Adi Bărar. După o scurtă plimbare pînă la curtea cu mîncăruri și băuturi – noaptea promitea să fie lungă – am revenit cu pași grăbiți pe buștean. Urma un supergrup: Stepan Project Blues Foundation. Recitalul a început cu o înregistrare care îți dă fiori, cîntec al sclavilor pășind ritmic în sunetul lanțurilor cu care erau legați spre plantația de bumbac. Chitările și tobele încinse de maeștri adunați în jurul lui Ilie Stepan parcă au vrut să rupă, să spargă lanțurile. Am auzit o versiune năucitoare a piesei Crossroads. Dar între timp s-a spart și sunetul. Nici publicul, nici muzicienii nu au acceptat ca vraja să fie risipită. Show-ul a continuat iar blues-ul a crescut în forță ca stînca rostogolită în Poiana Lupului. Acum, ca-ntr-un meci de box, după câteva runde, pauza a fost salvatoare. Titulatura ultimului act al primei serii este de-a dreptul impresionantă: Blues Company featuring The Fabulous BC Horns & The Soul Sistaz and A G Weinberger. Din fericire, la fel a fost și prestația. Cu măiestrie și mult bun simț ne-au reprodus pulsul milenar întreținut de voința oamenilor de a spera și crede în puterea de ali(e)nare a muzicii.

Între cele două mari runde ale festivaluluii desfășurat pe scena mare din Poiana Lupului au avut loc, a doua zi de la ora prînzului, cîteva momente deosebite prin firescul și bunul simț aproape didactic. Cei întîmplați în curtea hanului La răscruce au putut asculta impresiile pline de tîlc ale antropologului irlandez (nu știu dacă este chiar antropolog dar după experiențele acumulate în România sigur va deveni) Peter Hurley. Inspirat și stîrnit de Nicu Covaci, de cîțiva ani cutreieră țara, cu precădere regiunea Maramureșului, și caută urme celtice, inclusiv în muzică. Om de radio și mare pasionat de viniluri Liviu Zamora, din București, ne-a împărtășit fascinația lui cu muzica grupului Led Zeppelin și cu intensitatea interpretării lui Johnny Winter, exemplificate printr-o audiție de pe pick up, după care, inspirat, la scurta probă de sunet a formației Axis, chitaristul Silviu Dan Iliescu să ne ardă cu un Good Times, Bad Times, piesă inclusă pe fabulosul debut discografic al titanilor britanici. A urmat concertul Axis despre care chitaristul Bujor Grigore Hariga a comentat: „Surpriză foarte placuta …au cîntat excelent cu multă poftă!”

A doua zi a început cu recitalul lui Cristi Iakab și The Road Band. După trei piese mai pop rock, cu care a atras atenția publicului… feminin, au cotit-o înspre un blues în maniera Chicago, ritmat și electrificat meritînd aplauzele din final. Dar dacă am pomenit acest cuvînt nelipsit în cronici trebuie să mărturisesc că rar am avut ocazia să fiu martor la ceea ce s-a întâmplat în continuare. În timpul recitalului – singurul moment de blues pur! – lui Vali Sir Blues Răcilă, aplauzele au fost mult mai puternice decît ce s-a auzit din PA. Însă persuasiunea și intensitatea fiecărei vibrații a corzilor, a melodiilor aproape șoptite de către psihoterapeut a electrificat publicul de parcă ar fi fost lovit de o avalanșă de decibeli. Pauză și o nouă trupă, de astă dată străină: The Roses. Din Bulgaria. În timp ce așteptam să iasă formația doi tipi s-au apucat să cînte la chitări. Cînd au intrat cu vocile ne-am prins că nu-i probă de sunet. Apoi s-a auzit și partea ritmică prin activarea unui sequencer. Și a venit momentul cînd s-a auzit VOCEA. Da, chiar așa, cu majuscule, căci Julie Mayaya a fost, fără îndoială, vocea festivalului. Ea și Dean Bowman. Între noi fie vorba, nici nu se putea să fie altfel. A urmat unul din vîrfurile artistice, pentru mulți o surpriză, nu și pentru cunoscători: Florin Ochescu Blues Project & Silvia Dumitrescu. Așa era trecut pe afiș și în program dar, dar… pe scenă și-a încopciat chitara Nicu Patoi. Ce a urmat… să te tot ții de buștean. Silvia, chiar dacă fără vocea de altădată, a demonstrat că are atitudinea potrivită, că simte ce cîntă, că se dăruiește publicului. Nicu Patoi i-a extaziat pe chitariștii reali și virtuali prezenți în număr mare la astfel de adunări populare. Florin Ochescu, maestru experimentat, de curte veche, a știut să dozeze atât de bine intervențiile solistice încît să-i determine pe ascultători să-i cuigulească din palme.

Ora 23. În pliantul distribuit la intrare scria în dreptul acestei însemnări: Dan Andrei Aldea & Nicu Covaci, feat. Dzidek Marcinkiewicz & Flavius Hosu (RO/DE) – am repropus ad literam. Ceasul arăta ora 01 după miezul nopții. Ce mai conta! Nimeni din cei peste o mie de spectatori, număr destul de bun pentru o ediție de debut, n-a plecat. Ba chiar am remarcat în apropiere de locul ocupat un caz intersant de strategie a rezistenței. O femeie a dormit în brațele partenerului pînă în clipa cînd a fost anunțat punctul culminant al serii. Brusc s-a trezit și a început să aplaude. Susținuți de o secție ritmică precisă și cu o prezență pregnantă, Nicu Covaci și Dan Andrei Aldea au intrat în groove susținînd o tînără solistă cu care au început recitalul. Flavia Staicu a deschis cutia din care au răspîndit apoi magia în noapte. Cerul a fost înțesat de stele dar privirile erau fixate spre Sfinxul și Phoenixul rockului românesc imersați atît de firesc în blues. Pe cînd fascinația creștea, pe scenă a strălucit încă o stea: A G Weinberger. Chimia creată a generat interpretări nebănuite. Dzidek a creat un solo original, cu mâna stângă acționând griful basului iar cu cea dreaptă claviatura. Senzația era că se duelează doi instrumentiști. Soloul de tobe uimitor al tînărului baterist-minune Flavius Hosu a trezit lupii din vale! Din culise aflasem că cei doi titani pregătiseră 12 cîntece. Vrăjit de ce ascultam nu am ținut evidența pieselor dar senazația a fost că s-a cîntat mult și bine. Foarte bine. A fost odată ca niciodată. Și va mai fi? Răspunsul este obvios: Da, va mai fi!

Read more at: http://andreipartos.ro/garana-wolfblues-festival-cronica-de-mimo-obradov/

 Category: Cronici